Un incendiu violent izbucnit joi seară, 19 martie 2026, în jurul orei 21:00, pe strada Mircea Eliade din municipiul Bacău, s-a încheiat cu o tragedie: o femeie de 58 de ani și-a pierdut viața în apartamentul în care locuia. Primele informații indică suspiciunea că incendiul ar fi fost provocat chiar de victimă, cunoscută de vecini ca având probleme psihice grave.
Cazul ridică însă semne serioase de întrebare. Locatarii susțin că situația femeii era cunoscută de ani de zile, iar comportamentul ei reprezenta un pericol constant pentru cei din bloc. În ciuda sesizărilor repetate către autorități, inclusiv apeluri la 112, nu ar fi fost luate măsuri eficiente pe termen lung.
Povestea integrala mai jos :
„Aseară, (19 Martie, 2026), în jurul orei 21:00, un incendiu violent a izbucnit pe strada Mircea Eliade. Orașul Bacău. În blocul cu numărul 3, locuia o femeie de 58 de ani, diagnosticată cu schizofrenie paranoidă. A murit în incendiu. Există suspiciunea că dânsa a provocat incendiul. În acest bloc atât eu cât și sora mea Mihaela Nazarie, locuim.
Dar adevărul este că această tragedie nu este un accident.
Este rezultatul nepăsării.
Ani la rând, am făcut sesizări, atât eu, cât și vecinii din bloc. Apeluri la 112. Declarații. Martori. Ani în care această femeie bătea în uși, încerca clanțele, amenința și teroriza vecinii. Era un pericol evident, constant, real.
Și totuși, nu a contat.
Nu faptul că nu a fost luată,
ci faptul că a fost lăsată să se întoarcă după o internare scurtă, în aceeași stare, în același loc.
Pentru un om care nu mai are discernământ, tratamentul „la domiciliu” nu este tratament. Este o formalitate.
În alte state europene, precum Germania, Regatul Unit sau Franța, astfel de cazuri sunt urmărite pe termen lung. Există continuitate și responsabilitate instituțională reală. Internarea nevoluntară nu se reduce la un episod scurt, urmat de externare rapidă și trimitere acasă fără asumare. Există controale periodice obligatorii, echipe comunitare (psihiatru + asistent social), tratament de specialitate supravegheat și mecanisme clare de responsabilizare.
Nu e „te-am externat, descurcă-te”.
La noi, în România, exact acolo se termină.
Pentru că tratamentul „la domiciliu” înseamnă, de multe ori, tratament inexistent. Oameni grav bolnavi psihic, fără discernământ și fără supraveghere, întorși în mediul care i-a dus la degradare. Legea prevede internarea nevoluntară și existența unui reprezentant legal, dar în practică aceste mecanisme sunt aplicate fragmentar și fără continuitate. Dar ce se întâmplă când acești oameni nu au familie implicată? Când nu există nimeni cărora să le pese de ei? Când sunt total abandonați și de familie dar și de sistem?
Se întâmplă tragedii.
În practică, fără familie, acești oameni sunt externați rapid și trimiși acasă cu tratament pe care nu îl urmează pentru că nu au cum. Nu sunt lucizi, nu sunt conștienți. Sunt trimiși acasă iar statul dispare.
Această femeie nu a fost doar „un pericol”.
A fost un om bolnav, abandonat de sistem. A murit voluntar sau involuntar, într-un incendiu care putea fi prevenit dar care putea deveni o tragedie mult mai mare.
Nu era proprietară, nu își mai plătea utilitățile, fusese debranșată de la gaz și curent pentru neplată, iar situația ei s-a degradat accelerat. Iar firma care deține apartamentul în care locuia știa clar starea dânsei și nu a intervenit. A fost lăsată să locuiască în continuare acolo, în condiții improprii și periculoase, deși era evident că situația scapă de sub control. A ajuns complet izolată, abandonată și depășită de propria boală.
Și totuși, nicio autoritate nu a intervenit eficient.
În România există Legea sănătății mintale nr. 487/2002. Există proceduri. Dar ceea ce lipsește este aplicarea consecventă, coordonarea între instituții și responsabilitatea reală pe termen lung.
Nu există urmărire.
Nu există continuitate.
Nu există asumare.
Există doar intervenții superficiale, bifate, urmate de abandon.
Pentru că este mai simplu să închizi un caz decât să îl duci până la capăt.
Mai simplu să trimiți un om bolnav înapoi în mediul în care s-a degradat decât să îți asumi răspunderea pentru el.
Mai simplu să ignori semnalele repetate decât să previi o tragedie.
Iar rezultatul este acesta:
Un om mort.
Un bloc distrus.
Zeci de vieți puse în pericol.
48 de apartamente evacuate.
Blocul a fost evacuat. Instalațiile electrice sunt compromise. Focul s-a extins în pod, iar coloanele de apă au cedat, țevile din PVC topindu-se sub temperaturile extreme. Apartamentul meu a fost complet inundat. Au fost în bloc uși sparte de pompieri pentru a salva oameni din fum dens, care putea ucide în câteva minute.
A fost o chestiune de noroc că nu s-a întâmplat noaptea.
Câte semnale trebuie ignorate ca să devină o tragedie „oficială” astfel încât să se schimbe nu doar legea, ci mai ales modul în care ea este aplicată?
Adică mecanisme reale de intervenție precum evaluare rapidă, internare urgentă nevoluntară atunci când există risc, dar mai ales monitorizare obligatorie după externare, tratament supravegheat și responsabilitate clară a instituțiilor implicate.
Pentru că un om fără discernământ, un om bolnav psihic, nu poate fi lăsat să decidă singur dacă se tratează sau nu. Nu poate fi lăsat complet nesupravegheat într-o comunitate unde poate deveni un pericol pentru sine și pentru ceilalți. Acești oameni nu sunt doar „vinovați”, ci au nevoie de intervenție reală, constantă și pe termen lung.
Această femeie nu a fost doar „o problemă”.
A fost un caz grav, cunoscut, repetat.
Și a fost tratat cu superficialitate.
Pentru că, în realitate, sistemul nu intervine până nu e prea târziu, iar când intervine, o face doar cât să pară că a făcut ceva.
După care pleacă.
Cine răspunde pentru această neglijență sistemică?
Lipsa tratamentului și a supravegherii este periculoasă pentru toți, inclusiv pentru pacient.
România are nevoie urgentă de:
• mecanisme reale de monitorizare post-internare,
• echipe comunitare funcționale (psihiatru + asistent social),
• posibilitatea intervenției rapide și continue în cazuri severe,
• responsabilizare clară a instituțiilor,
• soluții pentru pacienții fără aparținători.
Pentru că altfel, oricine poate deveni, într-o zi, vecin cu un om bolnav psihic lăsat liber în societate.
Și atunci va fi prea târziu să mai întrebăm cine răspunde.
Iar când ignori un pericol evident, repetat, documentat, nu mai este doar neglijență.
Este un eșec sistemic. Este complicitate.
România duce lipsă de aplicare a legilor, continuitate și responsabilitate însă legea actuală este insuficientă, trebuie îmbunătățită.
Noi, locatarii dorim să înființăm o petiție pentru schimbarea legii sănătății mintale, pentru că actualul sistem nu protejează suficient nici persoanele afectate, nici comunitatea. Vă rog să dați share pentru a afla cât mai multă lume despre acest caz.
Mulțumim pompierilor și poliției care au intervenit prompt.” a povestit Elena Nazare
trist dar adevarat,asta e Romania
era bine de scris povestea inainte
statul esuat