Un băcăuan a fost salvat de medicii de la Spitalul Județean de Urgență Bacău, după ce o infecție aparent banală s-a transformat rapid într-o formă gravă de septicemie. Deși își făcuse recent analizele și rezultatele erau aproape perfecte, starea sa de sănătate s-a deteriorat în doar câteva zile, ajungând la febră mare, frisoane și dureri intense.
Intervenția promptă a cadrelor medicale, începând din UPU și continuând în secția de boli infecțioase, a fost decisivă. După investigații și tratament cu antibiotice administrat sub supraveghere atentă, evoluția pacientului a fost monitorizată constant, iar semnele de ameliorare au apărut în momente critice.
Tânărul și-a povestit ulterior întreaga experiență pe rețelele sociale, unde a ținut să mulțumească medicilor și asistentelor pentru modul profesionist în care au intervenit și pentru faptul că i-au salvat viața într-un moment critic.
Postarea integrala mai jos :
„Înainte de toate, vreau să menționez că sunt donator regulat de sânge, iar analizele anuale le-am făcut pe 12 martie și au ieșit aproape perfect. E primul lucru important și detaliul prin care mi-am dat seama de vulnerabilitatea unui om, indiferent de cum crede că a avut sau nu grijă de el.
Totul a început pe 21 martie (sâmbătă): o zi normală, am fost la un film, am lucrat la proiectul meu cu senzorii de grădină, m-am bucurat de timpul liber. Spre seară, de nicăieri, am început să simt dureri musculare în tot corpul. Am zis că e de la lucrul în picioare, de la poziția în care am lucrat la senzori sau că e un început de gripă sau răceală. Când m-am pus în pat, aveam și o stare subfebrilă (puțin peste 37 de grade). Pe timpul nopții am început să iau în calcul o viroză intestinală.
Pe 22 martie (duminică) la durerile musculare s-au adăugat dureri interne, frisoanele și febra. Mai întâi 38, apoi 39. Greu am coborât la 37 și deja mă gândeam la o infecție.
Pe 23 martie (luni dimineață) i-am scris medicului de familie, care mi-a răspuns cu o recomandarea de a merge la un medic urolog și cu un set de analize până voi reuși să fac programarea. Singurul urolog disponibil m-a programat după ora 16. La ora 9:00 am mers la Synevo (al doilea lucru important) pentru a face analizele recomandate. În timp ce așteptam, au început să reapară frisoanele, m-am albit la față iar cearcănele au devenit mai proeminente. Doamna de la recoltare (nu i-am reținut numele) mi-a zis atunci: „Dumneavoastră nu puteți aștepta până la ora 16. Trebuie să ajungeți la urgențe, vă chem o ambulanță”. M-am conformat.
În ambulanță am încercat să descriu simptomele, punând accentul că deja nu mai puteam sta în șezut din cauza durerilor. S-a urmat protocolul, luat temperatură, EKG și paracetamol perfuzabil pentru febră (și frisoane).
La „Urgențe” s-a demontat mitul conform căruia dacă ajungi prin ambulanță ești caz prioritar. Am fost dat jos de pe targă și așezat pe scaun cu perfuzor, apoi, când s-a terminat perfuzia, transferat pe scaunul normal. Din simptome, nu părea că viața mea este în pericol.
După două ore, efectele paracetamolului au început să dispară. Nu mai puteam sta în șezut din cauza durerilor, iar la puțin timp au început frisoanele. În fața ușii de la urgențe era o targă cu o fata de 19 ani care părea că încercase să se sinucidă. Înainte de ea era un bătrân pe targă care abia putea deschide ochii, iar înainte de el era un domn cu fața plină de sânge și câțiva agenți de poliție. Nu îndrăzneam să cer ceva, dar frisoanele erau atât de puternice că simțeam ca niște cârcei care se formai la spate și la picioare. O doamnă asistentă m-a rugat să mă așez, că hiperventilez și pot să leșin: „Doamnă, nu pot sta…”
Atunci, o asistentă/medic (nu i-am reținut numele) din salonul de urgențe care tranzita sala de așteptare m-a văzut: „cu dumneavoastră ce e”? I-am explicat. De atunci am fost luat în sala de urgențe și n-am mai fost lăsat singur.
Acolo mi s-a administrat algocalmin pentru a-mi opri frisoanele și a-mi putea face analizele. „Am rezultatele de la Synevo dacă vă ajută”. „Nu ne ajută”. Am înțeles că protocolul trebuie respectat.
Spitalul nu e ca în filme unde vezi că se dau „bipuri” și vin medicii atunci, după pacient, sau că ești chemat la secția de control (rază, ecograf) și acolo intri direct, fără să stai la coadă. Că nu există să nu fie coadă. Se simte lipsa de timp, de personal, se simte epuizarea medicilor, asistentelor, infirmierilor. Pentru ecografie, am fost scos de la urgențe și plimbat prin spital până în policlinică (cred), unde erau atât pacienți de la urgențe, cât și pacienți programați din afara spitalului. La un moment dat, un medic a ieșit și a zis: „Vă rog, timp de o oră, nu mai trimiteți pentru ecografii de la urgențe, că avem oameni bolnavi, cu programări pe care nu-i putem ține aici”. Și s-a respectat. După ce mi s-a făcut ecografia, infirmierul a informat „urgențele” că nu se mai pot trimite pacienți acolo și nu s-au trimis.
La ora 17 am aflat că aveam o infecție destul de urată și că voi fi internat la secția de infecțioase. Trebuia să merg pe picioarele mele, însoțit.
La infecțioase: alte analize de sânge înainte de internare și am fost informat că voi începe un tratament cu antibiotice cu spectru larg pentru infecție. Nu mai știu dacă mi s-a zis sau am dedus că e infecție urinară, dar țin minte că, după mi s-a făcut internarea și am intrat în salon, asistenta de serviciu mi-a luat temperatura și ajunsesem, iarăși, la 39.
Pe 24 martie (marți), la vizita medicală, am aflat diagnosticul: urosepticemie – infecție în sânge. „Continuăm tratamentul până aflăm exact și cu ce bacterie”.
Pe 25 martie (miercuri) a fost apogeul. Am aflat numele bacteriei și urma să continuăm tratamentul cu antibiotice cu spectrul larg și să începem unul cu antibiotice dedicate. Durerile erau din ce în ce mai puternice și nu se ameliorau decât prin calmante. Seara, în schimb, când lumea stătea prin întuneric în oraș, la mine reveneau frisoanele și febra: 38.9. A fost momentul când m-am gândit, pentru prima oară, că nu voi mai ieși din spital.
Aici trebuie să vin cu un mic istoric al analizelor, ca să ne dăm seama de severitatea infecției:
– Pe 23, dimineața, la Synevo, PCR (indicatorul de infecție în sânge) era 270, trombocite normale
– Pe 23, seara, la SJU Bacău, PCR era 360, la care s-a adăugat și trombocitopenie (diagnostic „colateral” în cazul septicemiei severe)
În mintea mea, totul era matematic: bacteria dezvoltase imunitate la antibiotice, iar febra și durerile erau un indicator clar că infecția a început să avanseze. Mai punem durerea, dar și faptul că dificultățile cu toaleta păreau mai grave și am obținut un episod depresiv de toată frumusețea.
În acea noapte mi s-a luat sânge din ambele brațe pentru analize.
A urmat vizita medicală, unde medicul infecționist mi-a dat, contar așteptărilor mele, vestea bună: „Era de așteptat să faci febră (pe 25, noaptea). Analizele confirmă că antibioticul își face efectul și că organismul luptă. PCR a ajuns la 190”.
Aici vreau să subliniez un lucru: medicul infecționist de la Bacău este exact ceea ce-mi doream de la un medic – un profesionist care să vorbească pe date concrete, nu să facă presupuneri. Nu voiam să mi se spună că n-am nimic sau că m-am vindecat. Aveam nevoie de cifre pe care să le pot procesa. În mai puțin de 24 de ore am trecut de la „aici voi muri” la „voi fi bine”. Și voi arunca aici o vorbă bună și pentru medicul meu de familie, care, la fel, e foarte analitic și vorbește strict pe date. Nu presupune dacă nu are simptome și analize.
Pe 30 martie (luni), la analiza de control a ieșit că infecția era în scădere. Am cerut externare pe propria răspundere că voi urma tratamentul acasă. Am supraviețuit.
La analiza de pe 6 aprilie, PCR a arătat 55.
La Spitalul Județean de Urgențe Bacău am intrat, prin urgențe, bolnav de septicemie și am ieșit sănătos. Pe toată perioada internării, nu a fost un singur gest din partea personalului care să mă facă să mă simt dator pentru că mi se administra un calmant sau pentru eram tratat ca să mi se salveze viața. Citisem să mă pregătesc: că te sar cu mâncarea dacă nu le-o ceri, dar o aduceau mereu; că trebuie să te rogi de ei să-ți schimbe patul sau să-ți deschidă geamul, dar mă întrebau ei pe mine dacă mă deranjează că deschid geamul; că te trag, că te apucă și nu se uită, dar n-a fost cazul.
Am avut parte de personal super pregătit (le-am reținut pe doamnele asistente Adriana Măric și Anina Petraru), dar și de personal care era la început și care mai făcea greșeli. Mă uitam la ei, vedeam oboseala și stresul. Chiar și atunci când o asistentă s-a supărat că nu găsește o venă și a aruncat o vorbă, s-a scuzat singură. Eu eram un singur pacient, dar înainte de mine erau alții care țipau, care nu înțelegeau sau nu voiau să înțeleagă. Fiecare cu durerea lui. Ce e de reținut este că la fiecare schimb de tură am observat comportamente și personalități, dar niciodată n-a fost vorba de neglijență sau rea-voință: toate asistentele care s-au ocupat de mine au cerut explicit să vociferez când am o nevoie – și așa ne-am înțeles.
O asistentă chiar mi-a zis: „Colegii mei ar trebui să înțeleagă că nimeni nu vine la spital de plăcere”.
Închei printr-o serie de dacă:
Dacă nu era medicul de familie care să-mi spună: „fă-ți analize” (dr. Delia Iordăchioaia);
Dacă nu era doamna de la recoltare de la Synevo care să spună: „mergeți la urgențe”;
Dacă nu era asistenta/medicul de la UPU care m-a luat din sala de așteptare atunci (în echipă cu dr. Laura Vrabie);
Și mai ales, dacă nu era medicul de la infecțioase care să urmărească atât de aproape evoluția (dr. Adina Lupu)…’ – Cristinel Juverdeanu
Ma bucur sa aud ca se intampla si lucruri pozitive acolo,experienta mea nu a fost atat de fericita la sju bacau,insa poate lucrurile se mai schimba,sanatate!
felicitari!
Experienta mea este ca am fost la upu și dupa o perfuzie si analizele uzuale am fost trimis acasă cu o rețetă . După 2 zile cu simptome tot mai grave m-am dus cu mare rugăminte la un cabinet privat unde abia ma primit ca nu aveam programare și mi sa zis sa ma pregătesc de intervenție chirurgicala și trimis la spital , desigur a 2 zi când am ajuns la medicul ce era în spital fiind ora 16 .30 mi a spus ca orice timp stat în plus as risca paralizia drept pentru care a 2 zi am fost operat urgent. Și aici revin și confirm cele descrise în articol : pot spune ca am avut noroc de un medic profesionist pentru ca ma salvat , mulțumesc asistentelor medicale si inclusiv infirmierelor care cu mine sau comportat foarte bine. Nu , nu am dat un leu nimănui deși ma gândesc de multe ori ca la cum am fost am rămas dator simbolic măcar cu o cafea.
se poate si in Bacau,felicitari!
Cu cat v-a platit sa scrieti asta?
sa fii sanatos