Emil Vamanu. Noi, generatia aceea…

Vechiul şi noul Buhuşi nu au, raportat la durata de până acum, altceva în comun, mai pronunţat ca pătimirea! Nimic nu reînnoieşte gândurile celor mai mulţi dintre locuitorii lui decât amintirea neîncetat proaspătă. Aşezământul acesta de la capătul de nord al judeţului Bacău are drumurile istoriei bătucite de către oamenii lui statornici, ceilalţi l-au răscolit şi l-au stors ca pe o fiinţă căreia i s-a scos sufletul şi i s-au smuls ochii din cap.

Să fie, să nu fie o absurditate faptul că, mic după cum este oraşul acesta, cuprindea cândva un imens spirit şi un perimetru minim de loc, pe când azi e numai locul de care fiecare trage ca să-l întindă şi restul e nimic…?!

Cândva, Buhuşiul îşi avea forfota lui de seară pe strada Nicolae Bălcescu, flancată la stânga şi la dreapta de case lungite în spate – tip vagon, de fapt arhetipale evreieşti, cu prăvălii, după obiceiul caselor cu uşa de intrare la strada principală unde câte unii îşi aşezau tejghele cu acareturi şi cu poarta de ieşire într-o stradă paralelă, unde se sfârşea urbanismul târgoveţ şi începea boema mahalalei. În jos de strada aceea începea un bulevard sub umbre şi parfumuri de tei şi salcâmi, străjeri cu mierle privighetori şi guguştiuci de o parte şi cealaltă, sub care erau înşiruite bănci ocupate în taina înserării de juni cuprinşi în îmbrăţişări sfioase, spre deosebire de acum când ziua stau pe ele, să le tihnească sărăcia, bătrâni, iar noaptea întreagă tineri pe care-i caracterizează orice, numai sfiala nu! Fiecare dimineaţă din urma lor dezveleşte în răsăritul soarelui urmele unor întâmplări nocturne peste măsură de bogate în felurite piese argument.

Creşteam în Buhuşiul de odinioară, curat, ca o grădină cu tei, salcâmi, castani şi flori, învăţând să respect profesorii, părinţii, oamenii din autobuz, de pe trotuar, din magazine, mă obişnuiam să fiu idealist, să nu râvnesc bani fără limită, cu dubioasă provenienţă şi maşini năprasnice, mă lupta în sinea mea vrerea de a acumula cunoaştere, citeam cărţi cu foşnetul hârtiei şi mirosul acela de carte, învăţam, în clasă lecţii de cultură generală solidă şi cuprinzătoare, primeam şi deprindeam educaţie ca să respect oamenii şi să mă comport civilizat.

Aşa sunt şi azi! Mulţi, cei mai mulţi dintre noi, cei din generaţia aceea a Buhuşiului ce se-apropia de schimbul erelor şi mileniilor în care totul avea să apuce brusc pe o cale imposibil de intuit atunci, s-au schimbat după vreme, într-atât încât nu mai sunt ei! De aceea, când mai întâlnesc azi pe cineva care îşi seamănă sieşi, revăd timpul revenit chiar şi pentru o fărâmă de clipe, ca un drumeţ reîntors în fugă pe unde trecuse de curând, pentru că-şi uitase un bagaj.

Aşa îl reîntâlnesc de fiecare dată pe Emil Vamanu, lăuntric neschimbat, chiar dacă are acum adunaţi în urmă ani la care nimeni nu se gândeşte când e tânăr şi chiar dacă azi este directorul Administraţiei Bazinale de Apă (ABA) Siret, instituţie pe care n-au putea-o conduce nici o sută ca mine, la un loc! Însă, Administraţia cu ale ei, omul cu ale lui! Emil Vamanu, omul dinlăuntrul fiinţei sale e unul şi acelaşi cu cel tras prin inel, tinerelul plin de viaţă, prietenos, crescut în mijlocul furnicarului buhuşean ce muncea cândva, învăţa carte, iubea, înfrumuseţa şi dezvolta un oraş ajuns pe mâna cui s-a priceput mai bine să îl distrugă dar şi pe album fotografic şi-n amintire!

Ce poţi vorbi despre propria copilărie ce nu numai că e mult prea departe de ziua de azi, dar mai şi aparţine de o lume veche, certamente altfel, în firescul rosturilor pământene. Despre noi, generaţia aceea pot vorbi arătând spre ea prin exemplul celor care i-au aparţinut şi nu au abdicat din naturalul şi condiţia umană cu particularitatea romantismului de atunci, a măsurii bunului simţ, educaţiei, echilibrului…

Emil Vamanu, directorul ABA Siret, cum de s-a-ntâmplat că, luând viaţa în serios, învăţând carte grea şi adevărată, urcând social, investit fiind cu o mare răspundere profesională, întemeindu-şi familia sa, crescându-şi bine copii, are, pesemne bunăstare sufletească, pace în inimă, curăţenie în conştiinţă, nu e-nvins de timp, nu şi-a predat simplitatea, bunătatea, omenia, la schimb cu aroganţa „omului zeu”, român, politic de azi!

E o bucurie şi o plăcere să îţi îngădui şi să-şi poate îngădui şi el timp de câte o întâlnire, măcar din când în când! Noi ne putem revedea generaţia noastră în noi, doar, noi cei care începem a bea vinul aşezat al vechimii vârstei, nu ne putem căuta imaginea în asemănări închipuite, câtă vreme mai suntem şi mai avem amintiri!

Autor: Aurel V. ZGHERAN  Sursa: confluente.ro